Insuficiența Respiratorie

Aparatul RespiratorInsuficiența Respiratorie

Aerul pe care-l respirăm este un amestec de 21% oxigen, 78% azot şi 1% gaze rare. Proporţia acestor gaze variind cu altitudinea. Adică există mai putin oxigen la 1500 m faţă de nivelul mării.

Oxigenul poate fi clasificat drept element chimic, gaz şi medicament. A fost descoperit în 1772 de către Carl Wilhelm Scheele(oxidarea fierului) iar Antoine- Laurent Lavoisier, părintele chimiei moderne , a fost cel care a recunoscut si denumit oxigenul (1778) şi hidrogenul (1783). El a fost utilizat ca tratament medical din timpul primului război mondial iar după ani 70 şi în tratamentul Insuficienţei respiratorii cronice ca terapie de lungă durată .

Anatomia şi fiziologia sistemului respirator

Respiraţia este funcţia organismului care ne permite inhalarea de aer atmosferic, oxigenarea sângelui şi eliminarea dioxidului de carbon(CO2) la nivel pulmonar. Scopul acesteia este de a permite accesul la oxigen şi eliminarea CO2 la nivelul tuturor celulelor corpului. În realizarea lui fiind implicat sistemul circulator (circulaţia sanguină).

Anatomia sistemul respirator cuprinde (click pentru detalii):
  • Căile respiratorii

    Căile respiratorii au forma unui arbore inversat , de unde şi denumirea de arborele bronşic pe care probabil aţi mai auzit-o. Sunt formate din:

    Căile respiratorii superioare (parte a trunchiului) : nas,gură, faringe (impărţit în nazofaringe şi orofainge- în spatele nasului respectiv gurii) şi laringe ce este punctul de separare a căii respiratorii de cea digestivă prin epiglotă. Această zonă nu participă la respiratie, nu se fac schimburi gazoase (denumită „spaţiu mort”).

    Traheea - în continuarea laringelui, este un conduc gros , cartilaginos , ce permite trecerea aerului spre plămâni. Se desparte în cele două bronhii principale . Practic de aici întâlnim aspectul de arbore inversat al plămânului.

    Bronhiile principale (dreapta şi stângă) deservesc cei doi plămâni şi se divid la rândul lor în bronhii lobare, segmentare, subsegmentate etc diametrul lor scăzând progresiv.

    Bronhiolele sunt cele mai mici , nu mai au peretele cartilaginos, au grosime similară firului de păr şi se termină cu săculeţi plini cu aer – alveolele pulmonare .

    Alveolele pulmonare sunt în număr mare de peste 200 de milioane şi au o suprafaţă desfăsurată de aproximativ 100m.p. In timpul inspirului sunt umplute cu aer iar în expir îşi diminuă dimensiunile. Ele vin în contact cu capilarele pulmonare (cele mai mici vase de sânge de la nivel pulmonar)şi aici au loc schimburile gazoase. Aportul de oxigen şi eliminarea CO2 din sânge.

  • Plămânii
  • Musculatura respiratorie
  • Inima și vasele mari

    Inima – are dimensiunile unui pumn şi grosimea unui muschi normal. Ea are funcţie de pompă aspirând sângele oxigenat din plămân şi impingându-l mai departe în organism prin vasele mari Schematic se poate împărţi în:

    - Cordul stâng care aspiră sângele oxigenat din plămân şi îl trimite în tot organismul

    - Cordul drept ce aspiră sângele cu CO2 din organism şi îl pompează în plămân spre oxigenare

 

Fiziologia sistemului respirator şi cardiovascular

Pentru a asigura oxigenarea tuturor organelor sunt necesare mai multe etape:

  1. Pătrunderea aerului în plămâni

  2. Schimburile de oxigen şi CO2 la nivelul membranei de contact dintre alveole şi capilarele pulmonare.

  3. Transportul oxigenului de la nivelul pulmonar în toate organele şi tesuturile pentru buna funcţionare a acestora.

Toate acestea pot fi realizate în condiţiile unei bune funcţionări a celor două pompe implicate : cutia toracică care prin musculatura respiratorie asigură pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni şi inima ce asigură pomparea sângelui dinspre şi înspre plămâni.
Respiraţia se desfăsoară ciclic –inspir (intrare aer), expir (iesire aer) cu frecvenţa de repaus de 10-15 respiraţii pe minut. Ea se desfăşoară automat fiind dependentă de variaţiile presiunii de oxigen şi CO2 din sânge.

Inspirul presupune contracţia diafragmului , coborarea acestuia şi mărirea toracelui. Se crează astfel o presiune negativă , mai mică decât cea atmosferică şi permite pătrunderea aerului în plămâni
Expirul presupune relaxarea diafragmului care se ridică şi astfel micşorează cutia toracică şi comprimă alveolele favorizând ieşirea aerului din plămâni.

Aerul inhalat are diverse grade de poluare . El devine periculos pentru organism atunci când sunt depăşite mijloacele naturale de apărare ale plămânului. Aceste sunt împărţite pe trei nivele:

  1. Căile aeriene superioare . La nivelul nasului aerul inspirat este încălzit, umidificat şi debarasat de particulele mari. Acest proces continua şi la nivelul traheei şi bronhiilor mari .

  2. Trahee şi bronhii mari . Sunt tapetate cu celule speciale cu cili şi care secretă mucus şi care prin mişcările lor dinspre interior spre exterior contribuie la eliminarea particulelor toxice, de dimensiuni mai mici şi care au ajuns la acest nivel. Atunci când celulele secretoare sunt iritate se produce mucus în exces şi apare tusea ca mecanism supimentar de apărare.

  3. Alveolele pulmonare. Prin intermediul enzimelor macrofagelor , celule implicate în mecanismele de aparare ale organismului digeră particulele de praf şi microbii.

Circulaţia sângelui .circulatia sângelui

Cordul este constituit din 4 cămăruţe : două atrii si două ventricule . Fiecare atriu comunică cu ventriculul corespunzător. Inima se contractă ritmic întâi cu atriile apoi cu ventriculele cu o frecvenţă de 70 bătăi pe minut.

Când se contractă atriile sângele este propulsat în ventricule iar din ventricule prin contractia acestora se propulsat în aortă şi arterele pulmonare.

Prin aortă sângele oxigenat este distrituit tuturor organelor şi tesutelor. Prin arterele pulmonare sângele colectat este condus spre plămân pentru oxigenare .

 Insuficienţa respiratorie – cauzele şi manifestările acesteia

Insuficienţa respiratorie este definită prin incapacitatea plămânului de a efectua schimbul unui sau ambelor gaze pulmonare. Ea poate fi apreciată prin studierea valorilor acestor gaze în sângele arterial . Convenţional este definită prin scăderea presiunii arteriale a oxigenului (PaO2) sub 60mmHg (normal 90mmHg) , respectiv prin creşterea presiunii arteriale a bioxidului de carbon (PaCO2) peste 45mmHg sau prin prezenţa ambelor anomalii.

Clasificarea insuficienţei respiratorii

  1. In funcţie de debut

    1. Acută – apare ca o complicaţie a unei boli acute sau în exacerbările(acutizările ) unor boli cronice.

    2. Cronică – ce se dezvoltă în luni sau ani şi sunt implicate mecanisme compensatorii .

  2. In funcţie de anomaliile gazelor respiratorii

    1. Tip I – hipoxemică caracterizată prin scăderea PaO2 dar fără creşteri ale PaCO2.

    2. Tip II – hipercapnică caracterizată prin scăderea PaO2 dar cu creşteri ale PaCO2.

 Cauzele insuficienţei respiratorii acute de tip I (hipoxemică, normo şi hipocapnică- valori scăzute ale PaO2 şi normale sau scăzute ale PaCO2)

  • Edem pulmonar acut cardiogen

  • Sindromul de detresă respiratorie acută

  • Pneumonie

  • Astm bronşic

  • Trombembolism pulmonar

Cauzele insuficienţei respiratorii acute tip II (hipoxemică, hipercapnică – valori scăzute ale PaO2 şi crescute ale PaCO2)

  • Boli pulmonare şi ale căilor respiratorii superioare

    • Criză severă de astm bronşic

    • Exacerbare severă de BPOC

    • Obstrucţie de căil aeriene superioare (corp străin, edem laringian, sindroame obstructive severe de apnee în somn)

  • Boli extrapulmonare

    • Boli pleurale şi ale peretelui toracic

      • Traumatisme toracice, acumulări masive de lichid( sânge - hemotorax) sau aer (pneumotorax).

    • Boli musculare

      • Distrofii musculare

      • Atrofie musculară

    • Boli neuromusculare

      • Traumatisme ale măduvei spinării

      • Mielite

      • Tetanos

      • Scleroză laterală amiotrofică

      • Poliomielită

      • Sindromul Guilain- Barre

      • Miastenia gravis

      • Intoxicaţia cu organo-fosforice

      • Botulism

    • Afectarea centrului respirator

      • Intoxicaţii medicamentoase: anestezice, barbiturice, opioide, sedative, alcool

      • Boli ale sistemului nervos central : traumatisme, Accidente vasculare cerebrale, encefalite

      • Sindromul de apnee în somn de tip central


Cauze de insuficienţă respiratorie cronică de tip I (Hipoxemică)

  • Fibroză pulmonară

Cauze de insuficienţă respiratorie cronică de tip II (Hipercapnică)

  • Boli pulmonare

    • BPOC (Bronhopneumopatia obstructivă cronică)

Implică combinaţia Bronşitei cronice cu emfizemul pulmonar.

Bronşita cronică este frecventă , ea afectând peste 20% dintre bărbaţii fumători cu vârstă peste 60 de ani. Se manifestă prin tuse şi expectoraţie zilnică accentuată de episoade infecţioase ce pot duce la insuficienţă respiratorie acută

Emfizemul este secundar afectării alveolelor pulmonare ce îşi pierd peretele propriu şi se transformă în bule. Poate fi congenital sau consecinţa a bronşitei cronice

    • Bronşiectazi sunt dilataţii permanente ale bronhiilor congenitale sau secundare unor infecţii virale în copilărie sau bacteriene, tuberculoză, inhalare de corpi străini sau tumori ca adult. Se manifestă cu tuse şi expectoraţie zilnică în cantitate mare şi se pot suprainfecta frecvent.

    • Orice boală pulmonară progresivă. De exemplu , Astm cu evoluţie indelungată , prost tratat care îşi pierde caracterul de evoluţie în crize şi se manifestă cu dispnee(sufocare) continuă.

  • Boli extrapulmonare

    • Deformări ale cutiei toracice severe (cifoscolioze)

    • Toracoplastii

    • Pleurezii

    • Obezitate severă

    • Sindrom de apnee în somn

    • Boli neuromusculare

  • Boli care afectează simultan plămânul şi peretele toracic

    • Sclerodermia

    • Polimiozita

    • Lupus eritematos sistemic

  • Boli ale sistemului nervos central

    • Sindromul Ondine

  • Altele

    • Anomalii elecrolitice

    • Malnutriţia

    • Boli endocrine

Insuficienţa respiratorie se dezvoltă în timp şi de aceea recunoaşterea cât mai precoce a semnelor şi simptomelor ei este importantă. Există semne generate de:

  • Oxigenarea necorespunzătoare a organismuluidegete hipocratice

    • Somnolenţă, scăderea atenţiei şi a capacităţii de concentrare

    • Apatie, senzaţie de oboseală şi modificări de personalitate

    • Dispnee (sufocare) cu caracter permanent şi la eforturi din ce în ce mai mici

    • Cianoză , adică coloraţie violacee la nivelul buzelor, urechilor, degetelor de la mâini şi picioare

    • Hipocratism digital , bombarea specifică a unghiilor

    • Edeme la nivelul membrelor inferioare , mărirea ficatului ce devine dureros, turgeşcenta jugularelor(dilatarea vaselor de la gât) secundare insuficienţei inimii drepte (cord pulmonar cronic).

  • Eliminarea cu dificultate a bioxidului de carbon care se acumulează în organism

    • Dureri de cap(cefalee), ameţeli

    • Somnolenţă excesivă

    • Tremurături ale membrelor

 Confirmarea prezenţei , precum şi urmărirea evoluţiei în timp a insuficienţei respiratorii se face pe baza investigaţiilor paraclinice

  • Non invazive puls-oximetru

    • Pulsoximetrie – este o metodă simplă, nedureroasă şi ce poate fi efectuată nelimitat (doar de bateria aparatului) ce presupune utilizarea unui dispozitiv uşor de manevrat atât de medic cât şi de pacient. Rezultatul este imediat . Orice scădere a valorilor afişate pentru SaO2 ≤ 90% poate orienta spre o posibilă insuficienţă respiratorie.

    • Explorare funcţională pulmonară – se efectuează de către medicul pneumolog care dispune de aparatura necesară. Cea mai uşor de executat este siprometria ce oferă o imagine reproductibilă în timp a fluxului şi volumului de aer de la nivel pulmonar şi poate totodată orienta asupra patologiei pacientului (boală obstructivă , restrictivă sau mixtă). Dacă medicul doreşte mai multe informaţii va poate trimite la un laborator specializat de explorari functionale complexe.

    • Radiografie pulmonară – permite evaluarea plămânilor din faţă şi profil putând identifica diverse leziuni pulmonare, deformări ale cutiei toracice sau mărirea siluetei cardiace

    • EKG (electrocardiogramă) – reprezintă transcrierea grafică a a semnalelor elecrice tansmise de cord prin intermediul electrozilor aplicaţi pe piele. Este completată de ecografia cardiacă ce permite vizualizarea cu ajutorul ultrasunetelor a cavităţilor şi contactilităţii cordului. Ambele evaluează repercursiunile insuficienţei respiratorii la nivelul cordului

    • Inregistrări nocturne ale somnului (poligrafie, polisomnografie, pulsoximetrie nocturnă)

Poligrafia se poate realiza şi în condiţii de ambulator (pacientul doarme la el acasă). Dispozitivele de înregistrare sunt din ce în ce mai miniaturizate şi pot varia de la centru la centru , dar toate folosesc aceleaşi principii de monitorizare a respiraţiei pe durata somnului. Există o canulă de flux sau benzi termosensibile la nivelul nasului si guri , pentru a identifica pauzele in respiraţie. Efortul respirator este analizat cu ajutorul a doua benzi elasice plasate la nivelul toracelui şi abdomenului . Oxigenarea corpului , modificările acesteia în timpul perioadelor de apnee este apreciată prin montarea unui pulsoximetru pe unul din degetele de la mâna d-voastră.

Polisomnografia(PSG)se realizează în condiţii de laborator de specialitate şi presupune un diagnostic mai complex al patologie somnului

PSG defineşte:

  1. structura somnului cu ajutorul a trei variabile:

Electoencefalograma(EEG),

Electrooculograma (EOG)

Electromiograma (EMG). Combinaţia informaţiilor transmise de acestea permite descrierea stadiilor somnului conform criteriilor standardizate.

 

  1. evenimentele respiratorii( fluxul ventilator şi efortul respirator)

Analiza fluxului ventilator se face prin înregistrarea temperaturii aerului la nivelul nasului şi gurii (TERMNISTOR) sau cu ajutorul unei canule de flux (ambele sesizeaza lipsa de aer la nas sau la gură = apnee/hiponee)

Analiza efortului respirator presupune înregistrarea deplasării peretelui toracic şi abdominal cu fazele respiratorii ( senzori amplasaţi pe centurile toracice si abdominale )

Inregistrarea presiunii esofagiene (acces indirect la presiunile pleurale) . Este o metoda invazivă, greu acceptata de pacienţii, de aceea se foloseste doar la pacienţii obezi , la care senzorii de pe centuri nu sesizeaza mişcările toracelui şi abdomenului.

 

  1. repercursiunile evenimentelor respiratorii se depistează pe baza:

Consecinţelor asupra structurii somnului ( fragmentarea acestuia etc)

Repercursiunilor gazometrice (înregistrarea modificarilor SaO2 nocturnă)

Repercursiunilor cardiovasculare ( tulburări de ritm, etc.)

 

  1. comportamentul pacientului este înregistrat de videopolisomnografie sau de un captor de poziţie ( pentru a identifica SASO poziţional).

 

  • Invazive

    • Gazometrie arterială sau capilară – este o investigaţie de laborator ce analizeză echilibrul acidobazic şi gradul de oxigenare a sângelui arterial. Recoltarea de sânge se realizează prin puncţionarea arteriei radiale sau femurale şi pot fi dureroasă. Există şi varianta recoltării de sânge capilar , de la nivelul lobului urechii după aplicarea de creme vasodialtatoare, dar mai puţin precisă. Ambele necesită aparate speciale de analiză denumite analizoare de gaze sanguine.Principali parametrii identificaţi sunt pH, PaO2, PaCO2 şi SaO2. Aparatele moderne putând asocia şi ale analize de laborator(hemoleucograma, ionogramă, glicemie, etc)

Valorile normale ale gazometriei arteriale

pH : 7,38 -7,42

PaO2 : depinde vârsta pacientului; există şi o formulă de calcul aplicată automat de aparat (PaO2mmHg = 104,2- 0,27 X vârsta pacientului în ani. Valorile normale = 85-100mmHg

PaCO2 = 34-44mmHg

SaO2 = 95-100%

 

Interpretarea rapidă a unei gazometrii anormale

Gazometrie

Condiţii patologice

 

 

Acidoză respiratorie

 

pH < 7,35

PaCO2 > 44mmHg (hipercapnie)

 

-Diminuarea concentraţiei de oxigen în aerul inspirat(altitudine)

-Diminuarea ventilaţiei pulmonare

  • Traumatisme toracice

  • Acumulări lichidiene pleurale

  • Sdr. Pickwick

  • Narcoză

  • BPOC

  • Astm bronşic

  • Edem pulmonar acut

  • Fibroză interstiţială difuză

  • Tumori cerebrale cu interesarea centrilor respiratori

 

Alcaloză respiratorie

 

pH > 7,35

PaCO2 < 35 mmHg (hipocapnie)

Diminuarea resorbţíei renale de bicarbonaţi (mecanism compensator)

 

-Hiperventilaţie determinată de hipoxemia de altitudine

- Intoxicaţie cu salicilaţi

- Leziuni traumatice cerebrale

 

 

 

    • Recoltare de probe de sânge(hemoleucogramă, ionogramă)

    • Cateterism cardiac - pentru aprecierea gradului de hipertensiune pulmonară

 Indicaţiile oxigenoterapiei

Oxigenoterapia reprezintă administarea suplimentară de oxigen, în concentraţii mai mari decât in aerul atmosferic în scopul corectarii sau prevenirii simptomelor şi manifestărilor hipoxemiei.

Nu există containdicaţii ale oxigenoterapie dacă pacientul este hipoxemic , adică are o SaO2 sub 90% şi o PaO2 de sub 60mmHg. Debitul trebuie ales astfel incă PaCO2 să nu crească cu peste 10mmHg şi pH să nu scadă sub 7,25.

Indicaţiile oxigenoterapiei de lungă durată la domiciliu

Oxigenoterapia de lungă durată este indicată pacienţilor cu insuficienţă respiratorie cronică de cauze diverse. Efectele ei benefice la pacienţii cu BPOC au fost dovedite încă din anii 80 de două studii importante. Unul condus de British Medical Research Council (BMRC) ce a comparat pacienţi cu BPOC care au primit 15 ore de oxigenoterapie ambulatorie pe zi cu pacienţi fără oxigenoterapie. Celălalt este studiul Nocturnal Oxygen Therapy Trial (NOTT) ce a comparat pacienţi cu oxigenoterapie continuă cu cei care primesc oxigen doar pe timpul nopţii. Ambele studii au constatat că oxigenoterapia de lungă durată creşte supravieţuirea , iar această creştere este mai mare la pacienţii cu durată de administrare de peste 15 ore/zi.

Criterii de recomandare :

  1. Principale

    1. PaO2 mai mic sau egal cu 55mmHg sau SaO2 mai mic sau egal cu 88% cu sau fără hipercapnie

    2. PaO2 55-60mmHg sau SaO2 89% cu hipertensiune pulmonară, edeme sugerând insuficienţa cardiacă cronică sau policitemie(Ht >55%)

  2. Secundare

    1. Scăderea importantă a SaO2 la efort

    2. Scăderea importantă a SaO2 în timpul somnului

    3. Scăderea importantă a SaO2 în timpul călătoriei cu avionul

 Contraindicaţiile administrării de oxygen

  1. Pacient dispneic cu BPOC şi valori ale PaO2 > 60mmHg.

  2. Fumător activ

  3. Pacient care nu este tratat corespunzător maximal

  4. Pacient care nu doreşte utilizarea oxigenului

  5. Pacient cu tulburări mentale ce nu îi permit utilizarea oxigenoterapiei în conditii de siguraţă

 Pentru a asigura o bună oxigenare a pacientului la domiciliu sunt necesare sursele de oxigen pentru administrare cronică la domiciliu şi accesoriile de conectare la pacient.

 Sursele de oxigen pentru administrare cronică la domiciliu

Există trei mari tipuri de dispozitive ce permit administrarea în condiţii de ambulator: butelii cu oxigen gazos, rezervoare cu oxigen lichid şi concentratorul de oxigen.

Butelii cu oxigen gazos ce necesită un manonetru şi barbotor pentru a putea ajusta şi umidifia , debitul de oxigen ce este livrat pacientului. În funcție de capacitatea buteliei și debitul setat, există un timp limită de funcționare. Necesitatea umplerii frecvente le face mai utile pentru situații critice și transport.(27)

Rezervoare cu oxigen lichid (Fig.1)conţin oxigen în stare lichidă la temperaturi aproape de congelare(1l oxigen lichid = 860 litrii de oxigen gazos). Conţin între 30 -40 kg de oxigen lichid şi necesită reumplere după 20-30 zile în funcție de debitul folosit.Dintr-un rezervor de capacitate mare cu oxigen lichid se poate incarca un rezervor mai mic, care permite mobilitatea pacientului. Acesta poate fi purtat de pacient într-un rusac sau cărucior şi asigură sursa de oxigen în timpul plimbărilor; ele au o autonomie de 1-2 ore. Rezervoarele de oxigen lichid sunt recomandate la pacienții care au nevoie de un debit mai ridicat de oxigen (peste 5-6 L/min).

 

Concentratoarele de oxigen (Fig.2)sunt aparate acţionate electric care preiau oxigenul din aer , îl trec printr-un filtru de zeolit aflat în interiorul unui cilindru concentrându-l şi oferindu-l ulterior pacietnului printr-una dintre interfeţele(de obicei ochelari sau mască facial simplă).Are doi astfel de cilindrii, când unul lucrează celălalt este golit şi curăţit. La un debit de 2.5l/min asigură o concenraţie în oxigen de 95%.Ele sunt o sursă permanent de oxigen la domiciliu , fiind foarte eficente din punct de vedere al relaţiei cost eficienţă.Pot asigura un debit maxim de 5-6l/min.

Dezavantajele induse de zgomot, dimensiuni sau imobilitate au fost compensate în ultimii ani de apariţia pe piaţa a unor modele mai mici şi mai silenţioase şi a variantelor de transport acţionate pe bază de acumulatori

Accesorii

  • Sistemele de conectare la pacient

  • Sistemele de umidifiere

  • Sistemele care economisesc oxigenul

Sistemele de conectare la pacient

  • Canula nazală tip “ochelari”( cel mai frecvent mod de administrare), asigură un debit maxim de 5l/min

  • Mască facial simplă asigură un debit de 6-10l/min

  • Cateter transtraheal Acesta este un cateter cu lumen îngust introdus direct în trahee . Oxigenuleste livrat printr-untubataşat la unmicmontajde lagât. Este recomandat pacienţilor care au nevoie de fluxuri mari de oxigen, fiind mai confortabil şi evitând iritaţiile de la nivelul nasului. Rămâne totuşi un mic risc de infecţie la locul de inserţie a cateterului

Efectele adverse ale oxigenului

Reprezintă un subiect controversat deoarece nu s-a reuşit stabilirea pragului de toxicitate, acesta depinzând de durata şi doza administrată. Mai jos sunt citate o serie de complicaţii ce pot fi secundare administrării de oxigen in doze mari timp îndelungat 5-7 zile.

  • Uscăciune nazală

  • Sângerare nazală

  • Hipercapnie (creşterea valorilor presiunii partiale a CO2)

  • Inflamaţia căilor aeriene

  • Edem pulmonar

  • Leziuni retiniene : la copil în doze mari

 

Sistemele de umidifiere

In mod normal aerul inspirat trebuie încălzit, procedura ce este realizată de către nas. La pacienţii cu insuficienţă respiratorie poate fi nevoie de o sursă suplimentară de umidificare , mai ales dacă pacientul este ventilat .

Există mai multe sisteme de umidifiere:

  • Cu încălzirea aerului : reproducerea funcţiei nasului, încălzeşte aerul al temperatură coprului şi îi asigură umiditatea necesară(pacienţii ventilaţi)

  • Fără încălzirea aerului : doar îi asigură umiditatea necesară , fiind recomandat în special pacienţilor cu oxigenoterapie.

  • Nasul artificial : un sistem de filtre cu rol de barieră termică şi de vapori , acţionată de inspirul şi expirul pacientului(pacienţii ventilaţi)

Sistemele care economisesc oxigenul - asigură eliberarea fluxului de oxigen doar pe parcursul inspirului cu conservarea acestuia în expir.

Informaţii pentru pacienţi

Dacă aţi primit o prescripţie/indicaţie de concentrator de oxigen înseamnă că plămânul d-voastra se află în incapacitatea de a produce oxigenul necesar organismului şi de a elimina dioxidul de carbon . Adică vi s-a indicat administrarea suplimentară de oxigen , care se va efectua cu ajutorul acestui aparat .

Concentratorul de oxigen este un aparat care funcţionează cu energie electrică şi datorită unor filtre speciale extrage oxigenul din aer.(citeste mai mult...)

Este prevazut, în partea din faţă , cu un debitmetru care arată cîţi litri de oxigen(debitul) vă sunt furnizaţi pe minut.

Debitul de oxigen vă este prescris de medic şi nu trebuie să îl modificaţi fără avizul acestuia.

Durata de administrare este stabilită de medic .

Deşi este un medicament , el nu înlocuieşte celelalte medicamente care v-au fost prescrise pentru boala de bază. El se administrează contiunuu (de exemplu 3ore dimineata , 3ore seara şi 9 ore noapte sau fără pauze, chiar şi în timpul meselor sau a eforturilor uşoare prin casă odată cu agravarea bolii).

Fumatul este interzis, deoarece anulează efectele binefacătoare ale oxigenului şi prezintă risc de accidente (arsuri la nivelul feţei, incendii).

Ce trebuie sa ştiţi despre efectele oxigenului ?

Oxigenul creşte capacitatea de efort , ameliorează starea generală , creşte supravieţuirea , scade numărul şi durata spitalizărilor

Dacă în timpul administrării oxigenului apar dureri de cap, somnolenţă, tremurături ale mâinilor, transpiraţii, palpitaţii,senzaţie de sufocare mai mare decât înainte, trebuie să anunţaţi medicul penumolog ca vă tratează – probabil aveţi o exacerbare/agravare a bolii de bază.

Instrucţiuni de folosire a concentratorului de oxigen

  • Priză electrică, functională , de preferat cu împământare şi dedicată aparatului (numai pentru concentrator).

  • Aşezaţi concentratorul departe de sursele de foc (aragaz, sobă, reşou)

  • Nu amplasați aparatul în spații cu umiditate crescută (baie, balcon) și feriți-l de contactul cu lichide

  • Nu lăsaţi pe nimeni să fumeze în camera în care se află concentratorul

  • Nu lipiţi concentratorul de perete, lasaţi o distanţă de câţiva centimetri pentru a nu bloca filtrele

  • Nu aşezaţi concentratorul în dulap sau în spaţii prafuite(poduri, cămări, balcon ,etc) el concentrează oxigenul din aer , de aceea are nevoie de spaţii aerisite.

  • Nu încercaţi să demontaţi aparatul dacă este o problemă, contactaţi furnizorul

  • Nu acoperiti aparatul în scopul de al proteja, pentru o bună funcţionare filtrele trebuie să fie libere.

  • Nu folositi aparatul pe post de noptieră , nu aşezaţi nimic pe el.

  • Nu ştergeţi aparatul sau tubulatura cu alcool, spirt, uleiuri sau alte substanţe inflamabile – pericol de incendiu.

  • Nu atingeţi aparatul sau tubulatura cu mâinile murdare de grăsimi / substanţe inflamabile

  • Concentratorul se pune în funcţiune, după ce a fost asamblat și conectat la priză, prin apăsarea butonului pornit/oprit

  • Aparatul are un procedura automata de verificare la pornire si este normal ca alarma sa sune câteva secunde de la pornire, apoi se va opri

  • Aparatul se lasă să funcţioneze pentru aproximativ 10 minute pentru stabilizarea concentraţiei de oxigen.

  • Verificati debitul stabilit de debimetru

  • Păstraţi curat şi uscat filtrul de praf (cel exterior)

  • Filtrele se spală cu apă şi săpun la 2-3 zile (cel exterior) , respectiv la 2 săptămâni (cel intern ) şi se usucă departe de sursele de căldură (consultați manualul și indicatiile producatorului).

 

Dacă aparatul nu porneşte:

  • Verificaţi legatura acestuia la curent(priză funcţională, cablu de alimentare intact)

  • Dacă tubulatura nu este blocată sub mobilier sau întreruptă

  • Dacă aparatul este prevăzut cu barbotor (un borcan cu apă care umidifică aerul) şi nu mai simţit oxigenul verificaţi dacă tubulatura nu este astupată / dacă capacul barbotorului este bine fixat. Daca prezinta depuneri de calcar trebui decalcifiat

  • Dacă nu reuşiti să porniţi aparatul după ce aţi verificat priza şi tubulatura , anunţaţi distribuitorul

 

 

Terapia de nebulizare

Incă din cele mai vechi timpuri doctorii utilizau ca tratament, pentru simptome asemănătoare astmului , inhalarea de aburi sau fum de diverse plante. In prezent , se folosesc aparate denumite nebulizatoare şi care au scopul a converti lichidele în aerosoli de particule respirabile, ce pot ajunge la nivelul căilor respiratorii inferioare. Acest proces de convertire a unui lichid în aerosoli se numeşte atomizare.

Indicaţiile medicaţiei inhalatorii prin nebulizare

  • Orice condiţie patologica ce afectează funcţia pulmonară

  • Creşte funcţia mucociliară (capacitatea plămânului de a se curăţa singur în mod natural) şi capacitatea de inspir (de a respira).

  • Se urmăreşte un răspuns rapid

  • Doze mici

  • Puţine efecte secundare sistemice

  • Relativ uşor de utilizat

 

Primul nebulizator a fost creat în 1858Dr. Sales-Girons (origine  franceză). Aparatul creat de el a fost unic prin faptul că a a avut o pedala , asemanatoare unei pompe de bicicletă ce asigura pomparea cu viteză a aerul prinr-un atomizor în care se afla substanţa de inhalat şi care era transformată într-o ceaţă ce putea fi inhalată.

In 1864 Dr. Siegel a inventat Inhalatorul cu abur – ce a reprezentat începutul terapiei de nebulizare . El a folosit puterea aburului eliberat printr-un tub subţiire pentru a putea transforma medicamentul într-un aerosol ce era inhalat printr-o piesa bucală . Principiul este similar nebulizatoarelor cu compresor ce au fost inventate în 1934, in scopul nebulizării adrenalinei, ca prim tratament în crizele severe de astm .

In prezent există două tipuri de astfel de aparate :

Nebulizatoarele pneumaticeau inclus un compresor ce asigură realizarea unor particule respirabile cu dimensiuni de 1–5 microni. Debitul de aer folosit variază între 6-8 l/minut

  • Nebulizatoarele ultrasunete folosesc electricitatea pentru a converti lichidul în particule respirabile . Se bazează pe aplicarea de curent electric unui cristal piezoelectric (transductor) ce produce vibraţii ultrasonice iar dimensiunile particulelor depind de frecvenţa de vibraţie a transductorului.

Dispozitivele prezintă o serie de advantaje şi dezavantaje pe care vi le prezentăm mai jos pentru a va putea orienta mai uşor în alegerea unuia pentru d-voastră :

  • Nebulizatoare Pneumatice

    • AVANTAJE

      • Nu este necesară coordonarea respiraţiei (soluţiile nu se administrează doar în inspir- atunci când trageţi aer în piept)

      • Eficient în respiraţie normală

      • Se pot administra doze mari de soluţii

      • Se pot modifica dozele

      • Se pot utiliza în combinaţie cu oxigenul

      • Se pot administra combinaţii de medicamente

    • DEZAVANTAJE

      • Dimensiuni mai mare, mai puţin portabile , deoarece necesită sursă de aer comprimat

      • Pot prelungii durata tratamentului (interval mai lung faţă de spray-urile predozate)

      • Ramâne soluţie restantă (se poate întâmpla să nu se administreze întreaga doză prescrisă)

      • Aparatul şi soluţia trebuie pregatite , pericol de contaminare

      • Performanţe variabile în funcţie de aparat

  • Nebulizatoare ultrasonice

    • AVANTAJE

      • Nu este necesară coordonarea respiraţiei

      • Se pot administra doze mari de medicaţie,chiar şi combinaţii

      • Pot elibera aerosoli o perioadă lungă de timp şi pot fi utilizate pentru remiterea bronhospasmului sau umidifiere la pacienţii cu traheostomă

      • Mai silenţioase şi eliberare mai rapidă

      • Noile modele sunt mai mici şi portabile

    • DEZAVANTAJE

      • Preţ – pot fi mai scumpe

      • Au nevoie de curent electric/ baterii

      • Pot degrada medicamentul datorită folosirii ultrasunetelor

      • Nesesită prepararea aparatului şi soluţiei, risc de posibile contaminări

In continuare vă prezentăm o posibilă listă a afecţiunilor care pot beneficia de acest tip de terapie. Ele pot fi mai numeroase în funcţie de diagnosticul, condiţia d-voastră şi recomandările medicului.

  • Astm (BA)

  • Bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC)

  • Pneumoni

  • Bronşite

  • Laringite acute

  • Infecţii de tract respirator superior

  • Gripă

  • Bronşiectazi

  • Fibroză chistică

  •  Tuberculo

  • Insuficienta respiratorie postventiaţie mecanică

  • Tratamente profilactice, antibiotice